Descriere

„Sacrificând totul viitorului, îl împiedicăm să se apropie” predică un personaj în romanul lui Michel Butor Passage de Milan (1954). Mitul progresului pare să fi devenit ceea ce îi indică și denumirea: o fantasmă, o construcție dincolo de care se ascund temeri, decalaje și fracturi sociale. Să fim deci oare nevoiți să abandonăm ideea progresului pentru a progresa? Și să fim oare nevoiți să recuperăm „deja produsul” pentru a frâna risipa de resurse, fie ele materiale, intelectuale sau simbolice? Cartea de față folosește prisma obiectului cinematografic pentru a investiga noțiunea controversată de obsolescență care, dincolo de diversele sale întrebuințări și conotații, reprezintă o stare a și o perspectivă asupra materialului ce incită la reevaluarea trecutului. Odată cu tranziția la digital, atât cinemaul fotochimic în toată diversitatea lui, cât și ipostazele precedente și din ce în ce mai efemere ale „noilor tehnologii” au început să exercite fascinația – ușor morbidă și cu imens potențial contestatar – a „materiei recalcitrante”, în termenii lui Jane Bennett: cea care refuză să dispară în ciuda concedierii sale de către capital. Cartografierea unor metode de recuperare a tehnologiilor cinematografice obsolete desfășurate în sfera academică, artistică ori în cea a culturii vernaculare poate lua pulsul unor reacții colective mai ample la hipermodernitate, pe care trebuie să le analizăm și să le organizăm de urgență, dacă mai vrem să avem un viitor.

“Cu multă sensibilitate, LIRI CHAPELAN se scufundă în diversitatea de proiecte artistice, cinematografice și academice ce se întâlnesc azi fie în critica paradigmei de dezvoltare modern-occidentale, fie, mai concret, în practicile lor ce îmbrăţișează și revalorizează tehnologii obsolete, și caută, pornind de aici, să urmărească firele mai subtile ce le leagă și prin care comunică. Fiecare dintre microstudiile dezvoltate de ea în acest scop este în sine o bijuterie de analiză pătrunzătoare, ce nu se ferește de verdicte ferme, pasionantă la lectură și la fel de proaspătă și de atentă la nuanţe fie că e vorba de artiști marginali și dificili ca Eugène Green, de opere artistice de avangardă sau de autori de film comercial recent precum Christopher Nolan, trataţi cu aceeași acribie și cu aceeași subtilitate a observaţiei, chiar dacă, evident, nu și cu aceeași simpatie.

Demersul ei se inspiră din trei surse teoretice majore, ce furnizează principala sa armătura conceptuală. În prima parte a cărţii, problema obsolescenţei e înscrisă, printr-o particularizare graduală a analizei, în orizontul mai larg al unei teorii critice a capitalismului târziu, centrate pe producţia de mărfuri destinate unei uzuri morale rapide…Acest prim ax vertical al demersului ei completat de un al doilea ax, orizontal și mai discret, pe care îl aduce în joc fenomenologia gesturilor dezvoltată de Vilém Flusser. Plecând de la constatarea justă că, odată cu căderea în desuetudine a unei tehnologii, nu se scufundă de fapt în uitare doar o aparatură, ci o întreagă coregrafie de mișcări și comportamente, o gestică și o competenţă a corpului corespunzătoare ei, și efortul de resuscitare a unei tehnologii vetuste implică înainte de toate o muncă de arheologie a gesturilor. În fine, la aceste două axe principale se adaugă și o a treia: aceea a arheologiei media, care sigur că servește pe de o parte ca exemplificare a polului pur teoretic în discuţia amintită mai devreme asupra gesturilor media, dar care deschide, pe de altă parte, analiza lui Liri Chapelan, esenţialmente centrată pe formele și practicile contemporane ale obsolescenţei, înspre dimensiunea istorică a problemelor pe care le formulează, jucând un rol determinant în cadrul analizelor de detaliu ce urmează chiar și fără a fi puse mereu sub semnul acestei etichete. “(Christian Ferencz-Flatz)